[Supereroii Beesers]: Iulian Popescu, Fiziokinetoterapeut – „Mai întâi am fost pacient, apoi mi-am dorit să ajut la rândul meu”

Mereu îşi doreşte să facă mai mult: atât de mult, încât greu ar încăpea în durata unei zile. Şi dacă ziua aceea nu s-ar încăpăţâna să aibă 24 de ore, ar vrea să înveţe ceva ce nu s-a mai făcut în România. Iulian Popescu, fiziokinetoterapeut din Iaşi:

A luat contact cu fizioterapia ca pacient, apoi şi-a dat seama cât de mult îl atrage acest domeniu. Cu aproape doi ani în urmă a reuşit să-şi îndeplinească visul de a deveni fizioterapeut: 

„Am avut şi eu diferite probleme, când eram mic am petrecut mult timp în sala de kinetoterapie. Am văzut că-mi place şi că la rândul meu pot să ajut oamenii. Nu regret că am ales să fac asta, regret doar că nu pot să fac mai mult”, mărturisește Iulian Popescu.

Mereu caută cursuri relevante, care să-i întregească cunoştinţele dobândite la facultate. Este un sacrificiu de timp, dar e conştient că, mai târziu, ocaziile de perfecţionare vor fi mai greu de prins:

„Sunt în anul 2 la master, studiez bioingineria reabilitării. În paralel muncesc, deci am zile destul de pline. Nu-mi mai prea rămâne timp liber, exceptând de câte-o plimbare. Dar cred că acum, cât încă nu am o familie, trebuie să mă concentrez cu atât mai mult pe a mă dezvolta”, își propune Iulian Popescu.

Unul dintre punctele sale forte e răbdarea: încearcă de fiecare dată să explice riscurile, dificultăţile şi soluţiile. Ceea ce nu-şi permite e să dea speranţe false, nici măcar în cele mai dificile situaţii:

„Mă contactează cel mai des pacienţi cu probleme neurologice: post AVC, cu o semipareză sau tetrapareză. Cel mai greu e atunci când nu vezi un rezultat, când oricât te-ai chinui, situaţia stagnează. Se întâmplă asta uneori la pacienţii în vârstă, unde scopul e ca o afecţiune să nu avanseze şi mai mult. Asta te demoralizează, e foarte greu să te bucuri, chiar dacă îl ajuţi pe omul respectiv; chiar dacă ştii că, dacă nu ai face ce faci, ar fi mult mai rău”, spune Iulian Popescu.

În mod straniu, aproape niciodată nu e contactat direct de cei cu care va lucra. Uneori e vorba, desigur, de impedimentul dat de vârstă privind tehnologia; dar chiar şi atunci când pacienţii lui sunt oameni tineri, fizioterapeutul nu e chemat de cel afectat, ci de rudele lui. O fi vreo teamă privind multitudinea de efecte cu care se prezintă la uşă?

„E drept că am destul de multe echipamente: mă gândesc uneori că dacă aş rămâne fără maşină, sau fără telefon, ar fi foarte greu pentru mine să mai lucrez în îngrijirea la domiciliu”, mărturisește Iulian Popescu.

I-ar plăcea să facă ceva ce nu s-a mai făcut la noi; ceva pentru care cerere există, dar recunoaştere încă nu:

„Mi-ar plăcea să fac recuperare vestibulară. Asta se referă la cazurile în care oamenii cu auzul afectat au ameţeli sau tulburări de echilibru. Situaţiile acestea se pot îmbunătăţi oarecum prin exerciţii şi chiar vorbeam cu un medic ORList care spunea că sunt pacienţi care ar avea nevoie; dar spitalul nu are niciun terapeut şi efectiv nu are unde să-i trimită, pentru că nimeni nu se ocupă cu acest domeniu. Asta mi-ar plăcea să învăţ… la un moment dat, când voi avea timpul şi ocazia”, declară Iulian Popescu.

Articol scris de Iulia Pop